Soldații de zinc: războiul celor care rămân

Svetlana Alexievich face jurnalism investigativ, scrie cărți despre subiecte grele și a câștigat nobelul pentru literatură în 2015 . M-am săturat să tot aflu lucruri despre America, de la americani, de la Hollywood, în care ni se spune că americanii sunt eroii, iar rușii sunt malefici. E plăcut să vezi câte o izbucnire rusească de autenticitate și omenie - chiar dacă vine din Belarus.

Soldații de zinc e despre soldații care au luptat pentru URSS în războiul din Afganistan, ce a însemnat el pentru URSS și cum a fost afectat mentalul colectiv atunci când societatea a început să regrete că s-a angajat în el. Metafora din titlu vine de la sicriele în care erau trimiși acasă cei care cădeau pe front, sicrie care erau de zinc, astfel că nimeni nu știa ce se află în ele, cum arătau sau cum au murit, tocmai pentru a ascunde ceea ce se întâmplă de fapt - statul spunea că soldații construiesc spitale, drumuri sau plantează pomi, iar în realitate luptau într-un război murdar în care principala modalitate de a ucide era prin minte artizanale, ceea ce făcea moartea să fie grotească și greu de privit.

Svetlana Alexievich e jurnalistă, deși mie mi se pare că întâi de toate e poetă. Mărturiile din carte sunt ale soldaților care s-au întors sau ale mamelor care și-au pierdut copiii, spuse cu vocile ficăruia, ca un flux de conștiință, un dialog liber, fără întreruperi, fără intervenții, care te aruncă în mijlocul lucrurilor și îți dezvăluie treptat intenția din spate pe măsură ce citești. Toate mărturiile sunt anonimizate: O mamă, Soldat, grenadier, Soldat, pilot, Funcționară, sugerând atât faptul că sunt controversate cât și că pot fi universal umane și pot fi atribuite oricui - e greu să nu-ți imaginezi că ai putea fi chiar tu.

În 1979, URSS a început să trimită soldați în Afganista sub pretextul protejării idealului socialist, să construiască case, școli, infrastructură, sădind prin propagandă dorința tinerilor de a face ceva care să conteze, mândria că aparțin unei nații puternice și onoarea că sunt soldați internaționaliști. Contactul oamenilor cu războiul era însă cu totul altfel decât ceea ce părea să fie, descrierile celor care s-au întors, bărbați și femei, sunt sfâșietoare, dureroase și greu de citit, niște imagini ce spulberă ideea romantizată de a lupta în război și care te invită la introspecție.

Poveștile sunt spuse pe un ton intim, pe care îl folosești cu cineva în care ai încredere, imaginile evocate sunt grafice, scot la iveală lucruri incomfortabile despre natura umană, pe care cei întorși de acolo n-o mai văd niciodată la fel, ci au o imagine deformată, brutalizată, care e cu atât mai dezgustătoare cu cât o regăsesc în propria persoană. O imagine care a rămas cu mine e cea a unui soldat care își amintește un moment în care un prieten soldat a murit, iar ei au trebuit să-l care înapoi, pentru că nu-și lăsau în urmă camarazii căzuți, dar pentru că principalul mod de a ucide sunt minele, l-au adus pe bucăți, capul într-un sac iar corpul în altlul.

Majoritatea soldaților privesc înapoi cu regret, pentru că au fost atât de creduli, se simt trădați de statul în care au avut cea mai mare încrede, schimbați pentru totdeauna și rămași pe dinafară într-o societate în care nu se vor mai reintegra niciodată. Unii găsesc alinare în cărți, familie sau muzică, și nu vor să mai aibă nimic de-a face cu războiul care i-a secat de viață, în timp ce alții nu se mai pot apropia decât de oameni care au trecut prin aceeași experiență, simțind că doar cu ei mai au lucruri în comun. Dramele celor care se întorc întregi sunt la fel de puternice ca ale celor mutilați, schimbarea se petrece înăuntru.

Femeile din război pun în lumină o parte și mai grea, discriminatoare, sexistă, dezumanizantă, pe alocuri ridicolă, cu oferte indecente de la superiori, batjocorite de cei care nu știu ce se întâmplă acolo, crezând că sunt prostituate, lipsa de apreciere și de respect în ciuda sacrificiilor pe care le făceau, cot la cot cu soldații, îți trezește sentimente de revoltă și neputință. Mizeria în care stăteau, care le și provoacă boli grele, e amplificată de lipsa sentimentului de apartenență la grup, de camaraderie, de care soldaților ajunge să le fie dor.

N-am văzut fete care să poarte decorații pentru fapte de arme, chiar dacă au. Una și-a pus odată medalia Pentru Merite Militare, și toată lumea a râs de ea - Pentru Merite Sexuale.

Printre amintirile celor care se întorc, în carte sunt și poveștile mamelor care și-au pierdut copiii, majoritatea simțindu-se vinovate că i-au crescut în sistemul de valori socialist, cu dragoste de nație și încredere în stat. Unul dintre cele mai grele lucruri de îndurat pentru ele sunt sicriile de zinc care nu le lăsau să-și vadă copiii pentru ultima oară, rămânând uneori cu o speranță cruntă că poate nu sunt acolo, poate a fost o greșeală, poate l-au încurcat și el o să se întoarcă într-o zi. O povestire șocantă care a rămas cu mine, despre cât de mult ne schimbă războiul, scoțând la iveală ceva cumplit, ce oricărei mame i se pare de nerostit, alegerea între doi copii:

...Îmi intră în casă niște străini, și văd imediat pe fețele lor că mi-au adus o nenorocire. Mă retrag în dormitor. Îmi rămâne ultima speranță, înspăimântătoare: - Ghena?! Ei își feresc privirile. Iar eu sunt gata încă o dată să îl dau pe unul pentru celălalt. - Ghena?! Încet de tot, unul dintre ei zice: - Nu, Iura.

În ultima parte a cărții sunt mărturii de la procesul împotriva Svetlanei Alexievich. Alegerea scriitoarei de a le reda așa cum sunt, fără explicații sau interpretări, cred că vine și din formarea de jurnalist, care vrea să prezinte faptele obiectiv și să le lase să vorbească de la sine. Procesul a fost inițiat de mamele și soldații care se simt rușinați de ce au spus, care se dedublează și neagă mărturiile inițiale, poate și din frica de a accepta că tot războiul, sacrificiile și durerile au fost o greșeală rușinoasă pe care acum istoria încearcă să o spele. Se simt lăsați în urmă și trădați după ce au plătit cu sânge pentru țelul nobil ce li s-a propus, și răbufnesc împotriva Svetalnei pentru că e mai ușor decât să accepte adevărul. Un lucru surprinzător e modul în care mulți soldați citează din Dostoievski, ceea ce creionează un spirit rusesc neașteptat de reflexiv și înțelept, care vorbește cu o voce unică și pe care nu mi-o pot imagina în mărturiile de război ale soldaților americani de exemplu.

În final, realizăm că a fost un război fără eroi, fără idealuri mărețe, fără acte nobile de vitejie, ci o luptă pentru supraviețuire care îl face pe soldat să se întoarcă la instinctele primare, să se gândească cu groază (nu mândrie) la momentele în care a fost nevoit să apese pe trăgaci și care demistifică eroii de război, lăsând urme adânci asupra societății chiar și ani mai târziu, când aceasta încearcă să se distanțeze, să uite, să acuze, să îi privească pe soldați ca pe niște criminali, neținând cont de contextul istoric și de factorul uman.



De ce să n-o citești?

E o carte grea prin imaginile pe care le evocă, necenzurate și necizelate, sângeroase și sfâșietoare, o să te sece de energie, s-ar putea să te facă să plângi și o să-ți dea o stare nasoală. Probabil n-o să-ți mai placă filmele de război, doar or să te enerveze și frustreze - așa că, dacă n-ai văzut 1917, îți recomand să-l vezi înainte să citești cartea, ca să te bucuri de el cum trebuie.


De ce să o citești?

Chiar dacă pare că vorbește despre o bucățică mică și foarte specifică din istoria universală, n-ar trebui să te lași descurajat de faptul că e despre războiul URSS-Afganistan (pentru care foarte puțini oameni au un interes activ). Cartea e despre mult mai mult de atât, ăla e doar contextul care a creat niște povești universal umane, nemuritoare și crâncene. Îți distruge orice idei aveai despre război (sau despre ruși) și pune niște întrebări foarte grele: care e diferența între un erou și un inamic, cine suferă cel mai mult de pe urma războiului, cât de primitivi devenim când suntem în pericol, ce îți rămâne după ce realizezi că nu mai ai nimic, cine e de vină pentru o astfel de tragedie și multe altele.

Să nu mai spun că tonul și scriitura o fac aproape poetică.


5/5

0 afișare

©2019 by n cuvinte pe minut.