Parasite: comedie, thriller, dramă, în ordinea asta

Noul val al cinematografiei sud coreene a început prin anii '90, ca urmare a anilor '60 când gurvernul a dat o lege ce reduce numărule de zile în care un film străin poate rula în cinema-uri, ca să dea o șansă reală cinematografiei autohtone să se lupte cu producțiile de la Hollywood. Majoritatea filmelor din noul val ating probleme legate de societate, inechitate, istorie recentă, dar nu numai.

Ca un veridic reprezentant, Bong Joon-ho, directorul filmului Parasite, abordează o temă cu care e foarte familiar și pe care a mai explorat-o și în Snowpiercer (doar că aici i-a ieșit mai bine): diferențele dintre bogați și săraci, sistemul care îi favorizează pe primii și îi coboară pe cei din urmă.

Povestea începe cu familia Kim, tatăl, mama, fiul și fiica, care trăiesc la demisol, n-au slujbe și sunt atât de săraci încât folosesc WiFi-ul de la cafenelele din jur. Când fiului, Ki-woo, i se ivește oprtunitatea să lucreze ca meditator de engleză pentru fiica unei familii foarte bogate, familia Park, își falsifică diploma de facultate și plănuiește să-și angajeze pe lângă casă toți membrii familiei. Naivitatea familiei Park e absolut comică, fiind exacerbată și de non-șalanța cu care familia Kim îi trage pe sfoară, fără niciun fel de remușcări pentru oamenii pe care îi lasă pe nedrept fără slujbe ca să le ia locul, ceea ce transformă prima parte a filmului într-o comedie simpatică.

Ceea ce face de fapt filmul să semene cu un film de artă e consistența cinematografică, devenită aproape obsesivă, prin care Bong Joon-ho îi separă pe săraci de bogați: întotdeauna săracii sunt undeva jos, de la faptul că trăiesc în subsol, până la unghiul din care sunt filmați, de undeva de deasupra; întotdeauna urcă atunci când merg către casa familiei Park și coboară atunci când merg acasă, în timp ce cei bogați sunt filmați fie de jos, fie de la nivelul ochilor. Separarea asta e și mai directă, folosindu-se de linii din fundal ca să-i separe, dar și jocuri de lumină: merg spre lumină sau spre întuneric în funcție de unde se duc.

Casa familiei Park e gigantică și de-a lungul filmului ajunge să treacă de la a fi un simbol pentru statut, la a fi o entitate în sine, un observator pasiv care trece prin mâinile a trei proprietari, care își păstrează paraziții și rămâne monument al bogăției la care săracii nu au nicio șansă să ajungă (decât cel mult în subsol).

Familia Park are un copil, căruia Ki-jeong, fiica, îi face terapie prin artă, pretinzând că e o artistă de renume care s-a întors din Chicago și ghicind cu o căutare pe google că Da-song, fiul răzgâiat, are o traumă din copilărie care iese la iveală printr-o pată neagră pe care o tot desenează în stânga jos. Tatăl se angajează ca șofer, iar mama ca menajeră, închizând astfel cercul și anticipând un moment în care o să explodeze tensiunea dintre ei.

Primul punct în care dinamica filmului se schimbă atât de mult încât din comedie devine un thriller, ba chiar horror, e momentul în care familia Kim ajunge în cel mai înalt punct al bunăstării: cu familia Park plecată în excursie, rămân singuri acasă, se îmbată cu băuturi scumpe și visează la un viitor în care ei ar fi stăpânii de drept ai casei. Toată atmosfera asta e spartă de cineva care sună la sonerie în mijlocul nopții, ca un fior rece de transpirație pe șira spinării. Lucrurile escaladează pentru familia Kim, filmul devine mai alert, descoperă adevăratul parazit din subsolul casei familiei Park și episodul în care săracii (familia Kim) se luptă cu unii și mai săraci (fosta menajeră și iubitul ei care trăiește în subsol ca o recluză a societății) scoate la iveală intenția mai profundă a regizorului Bong, filmul nu e doar despre săraci contra bogați, e despre diferitele clase sociale care nu ajung să se împace, cei mai puternici profită de cei mai slabi, iar sistemul îi scoate întotdeauna câștigători. Tensiunea crește continuu în scenele ce urmează, cu familia Park care anunță că își anulează excursia și se întorc acasă în 8 minute. Comic și plin de suspans, dar în același timp macabru și rece, momentele în care familia Kim îi încuie pe cei doi paraziți în subsol și apoi se strecoară pe lângă familia Park să ajungă acasă, ilustrează de fapt căderea în dizgrație. Toate momentele astea nebune și haotice sunt întretăiate de candoarea și liniștea cu care soții Park își veghează de la distanță fiul care vrea să doarmă în cort afară dintr-o toană copilărească. Fuga lor acasă, unde descoperă de fapt o inundație ce îi lasă pe drumuri, e filmată ca o continuă coborâre, pe scări, în pante, culminând cu momentul în care sunt filmați de deasupra cum vâslesc pe o plută improvizată, minusculi ca niște furnici.

După episodul ăsta, se adâncesc și mai tare discrepanțele dintre cele două familii. Ploaia care le-a distrus casa e văzută ca fiind bine-venită de oamenii bogați, a mai spălat praful și a mai curățat orașul, prilej perfect pentru o petrecere fandosită în grădină, pentru ziua de naștere a micuțului Da-song. Petrecerea scoate și mai tare la iveală cât de inadecvată este prezența familiei Kim printre toți bogătașii care au adus cadouri absurd de scumpe, în timp ce ei poartă haine second-hand, culese dintr-un maldăr de ajutoare pentru cei care au rămas fără case în urma inundației. Secvențele ce urmează par desprinse dintr-un film de Tarantino: Geun-sae iese din subsol și vrea să se răzbune pe cei are i-au perturbat traiul liniștit și i-au omorât iubita. Lupta asta e privită pasiv, chiar indiferent de familia Park, soțul cerând disperat cheile de la Kim Ki-taek ca să își ducă fiul la spital pentru că a leșinat de frică, în timp ce Chung-sook, menajera, se luptă pe viață și pe moarte cu parazitul în fața lor și reușește cumva să-i înfigă un frigărui în burtă. În momentul în care prinde cheile, domnul Park e dezgustat de mirosul lui Geun-sae, pe care îl asociază cu sărăcia și familia Kim, ceea ce pune capac pentru domnul Kim și îi declanșează moartea.

Finalul e unul tragic, așa cum ar trebui să fie, familia Kim se destramă, Ki-woo suferă o lobotomie care îl lasă cu un râs incontrolabil, Ki-jaen moare, Kim Ki-taek ajunge să trăiască chiar el în subsolul casei și să trimită mesaje în cod morse prin intermediul becurilor, la fel ca predecesorul lui. Asta e una dintre metaforele care mi-au plăcut cel mai mult, pentru că în prima interacțiune dintre Ki-taek și Geun-sae, acesta nu înțelege mulțumirea de sine pe care Geun-sae o are trăind în subsolul unei case, fără plan de viitor, fără vise să își depășească condiția, în totală opoziție cu modul în care vede el viața, făcând orice e nevoie (de la minciună până la crimă) ca să urce pe scara socială.

Finalul ăsta, combinat cu scena în care Ki-jaen, în cel mai jos moment în care ajunge se așează pe toaleta care dă pe afară și își aprinde o țigară, îi surprinde parcă întrebându-se dacă merită și dacă nu e mai bine să accepți unde îți e locul, pentru că n-o să poți să-l depășești oricum. Singurul care nu renunță la planurile de viitor și la visele de îmbogățire nici măcar în final, e Ki-woo, fiul, care plănuiește să-și salveze tatăl devenind putred de bogat și cumpărând casa în care se ascunde, lucru futil pentru că știm deja că cel mai bun plan este să nu ai un plan, pentru că viața n-o să te lase să-l urmezi oricum.


Filmul are câteva inconsitențe: la un moment dat Da-song interceptează mesajele în cod morse pe care Geun-sae le trimitea tatălui lui, dar asta nu duce nicăieri, e trecut sub preș și nu adaugă nimic, sau momentul în care Geun-sae iese din subsol deși cu o scenă mai devreme îl văzusem legat fedeleș de un stâlp.

Pe lângă o referință simpatică la American Psycho printr-o carte de vizită rafinată, în film apare și tema amerindienilor de care Da-song pare obsedat, din care n-am înțeles nimic, poate mă lămuriți voi dacă aveți vreo idee.


Spre deosebire de Snowpiercer, unde abordează aceeași temă și, din nou, se folosește de modul în care filmează ca să ilustreze unde e locul celor săraci față de cei bogați (deși acolo era stânga-dreapta, iar aici e sus-jos), Parasite e mai nuanțat; radiografiază motivele pentru care oamenii comit atrocități, te ajută să empatizezi cu cei care mint și ucid, iar distanța dintre cei bogați și cei săraci e foarte subtilă, prin modul în care percep mirosuri sau cum văd ploaia și chiar viața, și nu se micșorează niciodată, indiferent cât de aproape ar ajunge.



De ce să nu-l vezi?

E o temă mega-exploatată încă de pe vremea când Mark Twain scria Prinț și Cerșetor și filmul nu aduce nimic nou, deja știm că bogații se îmbogățesc și săracii sărăcesc, nu e atât de inovativ pe cât se vrea. E destul de lent pe alocuri și chiar dacă aduce a Tarantino, nu e nici pe departe la fel de dinamic. Destul de ciudat și prea metaforic, mai ales cu piatra aia care le aduce noroc și e de fapt simbolul a nu-știu-ce clișeu.


De ce să-l vezi?

Deși veche de când lumea, tema e la fel de actuală ca oricând și punerea în scenă îl face să semene cu o operă de artă. Salturile pe care le face, de la comedie, la horror, apoi la dramă, sunt atât de neașteptate încât or să te țină în priză cu fiecare scenă și e plin de substraturi subtile care îl fac combinația perfectă între metaforic și entertaining.


9/10

0 afișare

©2019 by n cuvinte pe minut.