The Irishman - Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte



Netflix investește miliarde de dolari (aproape 15 miliarde în 2019) în creații originale, după cum le dictează algorimtii. După succesul de anul trecut al filmului lui Alfonso Cuarón, Roma, anul ăsta algoritmii au decis să investească în jur de 140 de milioane de dolari în noul film al lui Martin Scorsese, The Irishman (Irlandezul: asasinul mafiei). Destul de ironică apariția filmului pe Netflix, având în vedere reputația de purist a lui Scorsese - după controversata remarcă la adresa filmelor Marvel. M-aș fi așteptat să aibă o atitudine ca a lui Lynch, dar iată-l făcând un film care nu ajunge în cinema. Făcut ca o scrisoare de adio de la regizor către filmele care l-au consacrat, the Irishman începe prin a ne trimite în vizită la azil la tataia Frank Sheeran care are să ne spună o poveste din tinerețe. Ca orice tataie respectabil, Frank Sheeran a prins majoritatea momentele cruciale din istoria recentă a Statelor Unite și nu numai: al doilea război mondial, asasinarea lui Kennedy și dispariția lui Hoffa. Povestea de viață a lui Frank Sheeran întrece cu mult limitele moralului, încă de pe vremea în care lupta în cel de-al doilea război mondial și împușca oameni după ce-i punea să-și sape groapa. Până la a lucra ca hitman pentru mafia italiană din anii '60-'70 nu mai e decât un pas: o întâlnire nefastă într-o benzinărie. Prietenia dintre Robert Sheehan și Russel Buffalino are loc la un pahar de vin cu pâine și o conversație în italiană care îl unge pe suflet pe italianul Russel și îl face să prindă drag de irlandez. Originile lui Sheehan rămân cumva în plan secundar, titlul nu e justificat decât de nume și de ochii albaștri destul de nenaturali și, sincer, nenecesari ai lui De Niro, altfel el fiind un italian get-beget. Această întâlnire nu pare să-l afecteze prea mult pe Robert, deși urmează să-i schimbe viața și să-l arunce în mijlocul unor controverse care vor dăinui peste ani. De la a livra carne de porc, ajunge să picteze case... cu sânge - referință la cartea după care e făcut filmul, I heard you paint houses de Charles Brandt. Crimele pe care le comite personajul lui De Niro sunt tratate cu non-șalanță, fără glam, aproape trivializate de întrepătrunderea cu momente domestice, de familie, de ieșire la bowling sau la înghețată. Profesionalismul și consecvența cu care își tratează îndatorirea de a împușca oameni în cap - pe care îl execută cu eficiență și fără remușcări, ca pe oricare altul, îl împinge destul de sus încât să se împrietenească cu Jimmy Hoffa. Gălăgios, fixist și guraliv, Jimmy Hoffa pare să fie singurul personaj care are un scop bine definit și o pornire justificată: vrea să ajungă (din nou) șeful sindicatului și să scape de Kennedy. Vrea să scape de Kennedy atât de mult încât asainarea lui îl face mai fericit decât înghețata. Toate momentele politice, de la bătaia pe care Hoffa și-o ia în închisoare de la Tony Pro pentru că Tony își pirede pensia și el nu, până la discursurile pline de emfază pe care le ține, sunt tăiate de un umor simpatic, care dă nuanță și naturalețe personajului ca în scena în care partenerii de discuție profită de faptul că nu suportă pepene și îl îmbibă cu vodcă sau momentele aproape casnice în care discută cu Robert în pijamale și apoi se culcă împreună în aceeași cameră ca niște prieteni de-o viață. Russel Buffalino e celălalt tataie, jucat de Joe Pesci, mai liniștit și temperat, cu o atitudine de capo di tutti capi, care strălucește neașteptat între agitația lui De Niro și gonoreea lui Al Pacino. Deși situat undeva deasuprat tuturor, e și el umanizat de încercările deșarte de a se apropia de Peggy, fiica lui Robert sau de momentele de tensiune între el și soția lui, când îi interzice să fumeze în mașină. Toate personajele sunt introduse cu un stop-cadru ce le descrie momentul morții. Deși asta rupe cursivitatea poveștii, scoaterea din ritm e mai mult decât bine-venită având în vedere că filmul are trei ore și jumătate și Scorsese nu ratează niciun detaliu. Filmul atinge majoritatea clișeelor din filmele cu mafioți, nu aduce ceva nou și nici nu pune personajele într-o altă lumină decât cea pe care o știam deja din Goodfeellas, însă reușește să spargă cadrul ăsta cu care ne-am obișnuit până acum, atât prin final cât și prin faptul că momentele de viață și familie sunt presărate de-a lungul filmului fără a fi înobilate de onoare și alte valori fundamentale, ci sunt prezentate cu pliciseala aferentă. Oricât de puternici ar fi băieții ăștia, tot ajung la pușcărie în ultima parte a vieții, unde mănâncă iar pâine cu vin, ca în vremurile demult apuse, dar în îmbucături mici, că nu mai au dinți. În ultima parte a vieții, Robert Sheehan încearcă să reînnoade fără succes relația cu fiica înstrăinată, Peggy, vorbește cu un preot și își așteaptă liniștit sfârșitul, fără a trăda vreun semn de remușcare. Din atitudinea pe care o are în discuția cu fiica lui, pare că nu înțelege ce-ar fi putut să facă atât de groaznic încât să justifice atitudinea lui Penny - el doar își făcea treaba, muncea ca să își întrețină familia. Singurul personaj feminin care răzbate din marea de testosteron e Peggy, care spune vreo zece cuvinte tot filmul, dar care izbesc puternic și acolo unde trebuie, destul cât să le ții minte. Cu toate astea, rolul rămâne unul secundar, pus acolo ca să-l nuanțeze pe Robert Sheehan și rămâne de văzut dacă i se scuză asta sau nu, având în vedere că filmul apare în 2019 chiar dacă acțiunea are loc în anii 70. Toată povestea cu întinerirea actorilor fără tracking dots nu duce nicăieri, manierismul, gestica și mișcările sunt ale unor bătrânei cu un filtru puternic de smooth pe față. Ceea ce face de fapt mesajul filmului să fie și mai puternic, e ca și cum Scorsese ne spune prin Ruseel Buffalino, don't laugh, you'll see, ca o aducere aminte că nu contează dacă ai făcut parte din mafia și ai pictat sau nu case , într-o zi o să îmbătrânești și o să vrei să mergi la biserică, să vorbești cu fiica ta și să scoți odată filmul ăla la care lucrai de zece ani, și pe Netflix dacă trebuie. De ce să nu vezi The Irishman? E foarte lung și foarte static, un film în care discuțiile cântăresc mai mult decât împușcăturile și nici măcar alea nu sunt atât de amuzante. Sunt personaje pe care le-am tot văzut de-a lungul filmelor cu mafioți și nu aduce ceva nou, doar pune în altă lumină ceva ce era deja acolo. Plus că unele scene sunt tăiate atât de prost încât ai impresia că te uiți la o ciornă, nu la rezultatul final. De ce să vezi The Irishman? E o combinație de tragic și amuzant care rupe multe clișee. Sunt destule scene memorabile și e greu să nu rămâi cu o frică existențială că orice ai face o să ajungi acolo unde au ajuns și ceilalți - la biserică. Să nu mai spun că Joe Pesci în The Irishman merge mână în mână cu Joe Pesci din Home Alone și e momentul perfect să le împuști pe ambele dintr-un foc.


7/10

39 afișare

©2019 by n cuvinte pe minut.