I lost my body: mă mănâncă palma dreaptă

O mână separată de trup evadează din frigiderul unui spital și se luptă cu fauna de pe străzile Parisului în căutarea corpului, a intimității și a sensului vieții, pe care le-a pierdut.

Filmiul lui Jérémy Clapin a câștigat deja câteva premii importante, cum ar fi Annie Awards și Annecy International Animated Film Festival, pe lângă multe altele, și chiar o nominalizare la Oscar. Animația franceză pare că e destul de puternică să facă față gigantului Disney printr-o viziune poetică, foarte îndrăzneață și fermecătoare, chiar dacă Frozen II e filmul de animație care cucerește cinema-urile din toată lumea.


Protagonistul filmului J'ai perdu mon corps e o mână care seamănă cu the thing din familia Addams, doar că fără comedie și încărcată cu un sentiment apăsător de tristețe, disperare și singurătate. Îmbinarea de tehnici 2D și 3D dă impresia că filmul e în întregime 2D și are fluiditatea specifică, umanizând mâna - o vedem la un moment dat privind resemnată în zare. Pe Naoufel (protagonistul indirect, cel de care mâna s-a separat și pe care îl caută), ajungem să-l cunoaștem prin flashback-urile mâinii, reprezentate vizual în alb-negru. Fiecare incursiune în trecut are un element tactil: prinsul unei muște, atinsul nisipului pe plajă sau momentul în care o așchie i se înfige în deget, ceea ce pe mine m-a făcut să mă întreb dacă Naoufel a pierdut amintirile și ele sunt acum doar ale mâinii, cât din noi ar rămâne în fiecare bucată dacă ne-am sparge în bucăți și cât înseamnă mâna dreaptă pentru identitatea noastră (pot eu să fiu același om dacă îmi pierd o parte din trup?).

Naoufel a fost un copil fericit, curios, care voia să înregistreze toată lumea cu reportofonul lui: de la cântecele la clarinet ale mamei sale, până la sunetul vântului. Accidentul tragic în care își pierde părinții îl transformă într-un adolescent singur, pierdut și care vrea să se apropie de ceilalți, dar nu știe cum. Nevoie cronică de intimitate, de siguranță și de apropiere e regăsită pe două planuri: metaforic, prin flashback-uri și direct, prin căutarea trupului - Naoufel, ca noi toți, aleargă prin viață în căutare de bucăți din copilărie, așa cum mâna aleargă după corp. Pe toate astea le regăsește întâmplător în scara unui bloc, în timp ce livra o pizza și se îndrăgostește. Acela e momentul cheie în care Naoufel prinde chef de viață, de a construi lucruri, de a explora, de a învăța, chef pe care ni-l transmite și nouă. Prin cadrele inedite, cu peisaje urbane impresionate, unghiuri neașteptate și coloana sonoră care trece de la subtil, la alert, la înfricoșător, filmul te ridică și te ține pe ghimpi, dar îți oferă și pauze de respiro, în care poți admira Parisul, cerul, clipe liniștite, candide și euforice.

Filmul are niște elemente horror, la care te uiți printre degete, încărcate de o violență grotească, de la luptele cu șobolani, mașini și porumbei, până la scena în care e mâna e separată de trup, care deși știi că urmează, tot îți e greu să o urmărești. Finalul rămâne o parte importantă, pe care o anticipezi doar pe jumătate și care te face să respiri ușurat, dar doar cu un plămân.

Toată aventura asta absurdă și zadarnică, încercarea de a fi din nou întreg, regăsirea unui sine care nu o să mai fie niciodată la fel, te trece prin sentimente de singurătate, disperare și chiar părere de rău pentru mâna care e singură pe lume și pe care nu are cine s-o ajute în lupta cu mama porumbel, dar te face să descoperi și o împăcare bitter sweet, un optimism aproape diafan și o perspectivă jucăușă asupra destinului.




De ce să nu-l vezi?

Nu-ți plac metaforele, limba franceză sau ambele. Filmul are momente greu de urmărit, aproape dezgustătoare, o tensiune exagerată uneori și e destul de neclar unde duce, de unde vine și ce înseamnă goana asta a unei mâini prin oraș. Plus că pe tot parcursul filmului o să ai furnicături în mâna dreaptă și feeling-ul că ai un membru fantomă.

De ce să-l vezi?

Ești nostalgic după o animație 2D bună, neașteptată, plină de tensiune și de semnificații - mai mult decât prințesele nu au nevoie de prinți ca să le salveze, au superputeri să le țină de cald. Filmul e foarte dinamic, iar rupturile cu flashback-uri sunt bine venite să îți mai tragi sufletul.



9/10

9 afișare

©2019 by n cuvinte pe minut.