Disecție de Han Kang: autopsia unei revoluții

În România, revoluția din decembrie '89 e un laitmotiv pe seama căuria nu glumim mai niciodată, care ne face să devenim solemni, o rană ce încă mai supurează, pe care o tot zgândărim, un eveniment serios și decisiv, pe care îl tratăm ca atare. Correa de Sud are în istoria recentă, cu nouă ani înaintea revoluției noastre, un eveniment similar, poate chiar mai sângeros și mai crud, care încă îi macină și pe care, ca și noi, încă îl digeră. Nu cunosc mai nimic din istoria Coreeană, în afară de ceea ce am aflat din Pachinko de Min Jin Lee și, involuntar, de prin interviuri cu Bong Joon-ho. M-a suprins povestea din Disecție a lui Han Kang, pentru că am trăit cu o narativă în care revoluția românească a fost cea mai sângeroasă din Europa, iar sentimentul ăsta de singurătate damnată a fost mângâiat de cât de asemănătoare cu a noastră a fost revoluția lor, atât de ușor de transpus în universal.


Cartea care a făcut-o populară pe Han Kang e Vegetariana, pentru care a și luat premiul Man Booker în 2015, și în care o femeie renunță la carne în urma unui vis violent, iar asta îi distruge relațiile cu cei apropiați. De data asta, în Disecție, Kang se uită la natura umană prin prisma unui eveniment colectiv, analizează verigi complexe și impulsuri universale - milă, furie, frică, dorința de a ucide, vină, curaj - care se amestecă între ele, își pierd valoarea în funcție de context și te fac ba erou, ba asasin.


În original, cartea se numește Băiatul vine/Băiatul se apropie. Nu știu dacă Iolanda Prodan, cea care a tradus cartea, a tradus și titlul, dar mi se pare foarte bun, oferă o nouă dimensiune de interpretare a textului - o autopsie psihologică - și îi dă ceva care mă neliniștete, ceva sângeros, scabros, aproape vulgar. Titlul în română se îmbină aproape poetic cu analiza microscopică a revoluției, pe care Han Kang o disecă în părți mici, în oameni, în fragmente, în episoade scurte și izolate, ca și cum te uiți la un ficat, la un rinichi sau la un deget încercând să analizezi un om.

În Disecție, Han Kang ne vorbește despre evenimentele sângeroase din Gwangju, din mai 1980, în care un grup de studenți s-au aliat cu un grup de unioniști, după luni de proteste și demonstrații pentru democrație, la care Chun Doo-hwan, dictatorul ce a preluat puterea printr-o lovitură de stat, a reacționat instaurând legea marțială. Condițiile sub dictatură erau crunte, muncitorii aveau program și de 12 ore pe zi, șase zile pe săptămână, iar ca să nu adoarmă la muncă, erau obligați să ia pastile care să îi țină treji. Prețul pentru democrație a fost o bătălie de câteva luni, care s-a scontat cu moartea câtorva mii de oameni, mulți dintre ei studenți și elevi.

Gwangju a devenit așadar sinonim pentru tot ce e izolat cu forța, pentru ceea ce este călcat în picioare și agresat, pentru tot ceea ce este mutilat prin acte brutale, fără nicio șansă de vindecare.

De-a lungul a șase capitole, urmărim șase personaje care au luat parte la revoluție, și pe care le leagă un eveniment: o întâlnire, o conversație, sau, în cazul autoarei înseși, o moștenire - ceva mărunt și aparent nesemnificativ, dar care sugerează nuanțat că lumea e atât de mică încât toți suntem legați între noi. Unele personaje supraviețuiesc, altele nu, iar altele sunt deja moarte.

Povestea începe cu Dong-ho, el fiind de altfel luntrea care leagă personajele între ele, un puști de liceu care a mers să-și caute prietenul printre cadavre, după ce l-a abandonat în stradă când armata a început să tragă. Asta îi trezește sentimente de vină, șoc și regret, ce îi alimentează dorința de a participa la revoluție, determinându-l pe Dong-ho să ajute, să curețe cadavre, să se înarmeze și să rămână să lupte, rișcându-și viața și ignorându-și mama disperată. Restul personajelor ne înfățișează diferite ipostaze ale revoluției și efectelor de după: o editoare care e bătută în timpul unui interogatoriu, un bărbat care își amintește cu groază toate detaliile torturilor la care erau supuși prizonierii, dar care își regăsește un vechi prieten pe care și l-a făcut în momentele alea și nu se mai simte atât de izolat, mama lui Dong-ho care se chinuie cu sentimente de vină și neputință, o muncitoare într-o fabrică prin ochii căreia vedem condițiile crâncene în care lucrau, pasaje greu de citit, abuzuri care îmi stârnesc o revoltă și o furie pe care n-am către ce să o îndrept și nu pot decât să le transform în recunoștință că sunt atât de departe în timp și spațiu de o asemenea viață. Unul dintre personaje, care ca și ceilalți funcționează ca o lupă prin care ne uităm la ce s-a întâmplat, e chiar prietenul mort al lui Dong-ho, ce plutește ca un spirit deasupra unui maldăr de cadavre și privește neputincios cum sunt arse. O descriere cinematografică, care accentuează și mai mult alienarea pe care o simt cei ce supraviețuiesc: morții ard, dar noi ce facem? Cum spune unul dintre personaje, traumatizat și aflat în căutare de răspunsuri pe care nimeni nu le-a găsit încă:

Ființele umane s-au născut cu instinctul cruzimii? Nu e cruzimea o simplă experiență universală prin care trecem cu toții? [...] Să fii umilit, rănit, defăimat și ucis - să fie toate astea esența fundamentală a ființei umane, destinul ei inevitabil, pentru care istoria oamenirii poate depune mărturie?

În final, Han Kang ne vorbește despre ea însăși, despre cum a aflat de Dong-ho pentru că familia ei a închiriat casa în care el a locuit împreună cu familia lui, cum i-au despărțit câteva luni ca să ia și ea parte la revoluție și despre ideea de a spune povestea revoluției din perspectiva oamenilor care au făcut-o, idee care a bântuit-o de când era mică și a văzut o poză cu trupul mutilat al unei tinere.


Inocența copiilor se amestecă cu violență, fapte sângeroase și inumane, activități de neînchipuit înainte, ca inventariatul cadavrelor în funcție de cum arată pentru ca rudele să le găsească mai ușor, devin munci aproape casnice, de unde vine și sentimetul de tulburare pe care îl ai când citești: într-o singură scenă ne uităm la trăsături diametral opuse ale firii umane.


Modul de a povesti e inedit: majoritatea capitolelor sunt scrise la persoana a doua singular, Han Kang te arată cu degetul și spune "tu ești aici, tu faci asta", lucru care mi s-a părut tulburător pe alocuri, mai ales în momentele de introspecție, de tristețe, în care personajul simte mai mult decât face sau gândește, dar mi s-a părut că din cauza asta și-au pierdut forța descrierile șocante, brutale, îngrozitoare, în care autoarea ne arată cât de crudă e natura umană. Pe de-o parte, stilul e unul inedit și accentuează caracterul universal al poveștii, dar pe de alta, tocmai pentru că povestea în sine are ceva atât de uman, n-avem nevoie de artificiul ăsta ca să ne transpunem în pielea personajelor, să ne zdrungine din temelii și să ne spargă imaginea romanțată despre revoluție.

Faptul că nu cunosc limba coreeană deloc rupe din farmecul narațiunii: nu știu la ce intonație să mă aștept, la ce referințe, așa cum știu de exemplu să citesc literatură englezească veche, care în câteva formulări mă face să văd gulere, manșete și corsete. Ăsta e motivul pentru care scriitura mi s-a părut stearpă, distantă și sternă pe alocuri, dar și pregnantă, chinuitoare, chiar aproape onirică. O îmbinare frumoasă, potrivită cu toate imaginile oximoronice evocate, dar care m-a lăsat în conflict cu mine însumi: unele expresii sunt prea la îndemână, chiar stângace, și la prima vedere ai spune că sunt nepotrivite în toată atmosfera sumbră și macabră, dar parcă tocmai asta le face să strălucească și mai tare.

Tânăra pasăre ce zboară din trupul unui om când acesta trece în neființă, oare în ce parte a corpului sălășluiește când acesta e încă în viață? În mijlocul frunțiii încruntate? Deasupra capului, ca o aură? Sau într-o cameră a inimii?

De ce să n-o citești?

E o lectură grea, care te acaparează și te sufocă; cel mai probabil o să-ți dea o stare nasoală, o să te facă să vrei să-ți acoperi ochii ca la filmele horror prea explicite sau chiar o să te facă să plângi. Persoana a doua devine destul de enervantă și sâcâitoare, ca și cum autoarea te tot înghioldește și spune "ai putea fi tu ăsta, cum ar fi să fii tu? nu vrei să fii? dar chiar tu ești", iar unele idei și gânduri despre viață pot fi destul de puerile.


De ce să o citești?

Te face să te întrebi care parte din noi dispare când comitem atrocități, și dacă nu dispare niciuna, atunci ce mai înseamnă să fii om? Nu e niciun moment nenecesar de explicit, cărțile care vorbesc despre fapte reale ar trebui să fie crude, necenzurate și dure, să te chinuie și să te facă să îți pui întrebări grele. O lectură importantă despre evenimente de acum zeci de ani care încă reverberează până în prezent, care o să ne ajute să ne cunoaștem pe noi mai bine și să ne punem propria istorie în perspectivă.


3.5/5

15 afișare

©2019 by n cuvinte pe minut.