Arta subtilă a nepăsării: bagă de seamă să nu iei seama



Dezvoltarea personală devenise la un moment dat o obsesie pentru multă lume și încă se mai resimt reverberații ale fenomenului. Acum mi se pare că s-a mai potolit (s-a spart în altele ca mindfulness, well-being, productivitate sau reziliență emoțională), dar nu destul pentru că încă devin best-sellere cărți precum Arta subtilă a nepăsării. Mark Manson are un blog în care scrie despre viață, relații, lume și ce-a mai descoperit în legătură cu ele, iar cartea lui se vrea a fi o contra-mișcare la dezvoltarea personală, așa cum e percepută ea de mase: gândire pozitivă, urmează-ți visele cu orice preț și toate clișeele pe care le vedeam pe Facebook acum câțiva ani și probabil încă le vedem la părinți sau Toni Poptămaș. Problema e că nu-i prea iese.


Ce ne spune cartea?

Ideea e că trebuie să nu ne mai pese de atât de multe lucruri, ci să ne pese mai mult de mai puține lucruri. Adică să ne găsim un set de valori cu care rezonăm și care să fie motorul existenței noastre (dar niște valori sănătoase, nu lucruri gen: să am bani, să fiu faimos sau să scriu un best-seller, ci valori ca: să fiu onest, să fiu de încredere sau să scriu veridic) și să ne ținem de ele. E greu să nu fii de acord cu ce spune Mark în carte, sunt niște lucruri de bun simț cu care majoritatea dintre noi rezonează și pe care le-am văzut de foarte multe ori (de la stoici și Budha, până la Camus și Bukowski pe care îi și menționează pe alocuri), deși probabil niciodată într-un mod atât de nesubtil.

Unele probleme pe care le adresează mi se par de actualitate, cum ar fi faptul că trebuie să avem grijă cu rețelele de socializare și reclamele care ne arată cum e fericirea și cum ar trebui să arate o viață bună, care n-au de fapt nicio legătură cu realitatea și ne sperie de durere și nefericire - în mod inconștient, e foarte ușor să te pierzi în newsfeed. Mark spune că viața înseamnă probleme și fericirea înseamnă să îți alegi singur problemele pe care vrei să le ai și să le rezolvi, exemplul simpatic pe care îl dă el e cu un maraton: diferența dintre dacă cineva te-ar amenința cu moartea să alergi 42 de km și dacă alegi tu să alergi un maraton, te antrenezi și te pregătești pentru asta - e aceeași problemă, diferența e că, în al doilea scenariu, tu alegi să ai problema asta; cam așa și cu lucrurile pe care alegem să le facem în viață versus lucruri care ni se impun (mai mult sau mai puțin direct, presiunea de a-i face fericiți pe ceilalți e periculoasă fie că e vorba de părinți, prieteni sau colegi).

Prima parte a cărții e chiar plăcută, Manson ne vorbește prietenește despre filosofia lui de viață, ce a mai învățat de la stoici că ne face bine, ne reamintește că viața are multe fațete și să nu uităm că trăim în capul nostru așa cum toți ceilalți trăiesc în capul lor, și să încercăm să ne uităm la lucruri din mai multe unghiuri. Ia pe rând mecanisme toxice pe care le folosim, crezând în mod eronat că ne vor face fericiți (fie că e ceva ce ne vine instinctiv, fie că am citit prin social media) și ne atrage atenția să nu mai facem asta că e nasol. Ar trebui să decidem ce lucruri contează pentru noi, să ne dedicăm lor și să nu ne mai stresăm cu restul nimicurilor, să nu mai căutăm fericire, căutarea de experiențe pozitive e o experiență negativă, iar acceptarea experiențelor negative e o experiență pozitivă, să nu ne ferim de experiențele negative, sunt ceea ce ne ajută să creștem, să nu lăsăm lucrurile care ni se întâmplă să ne definiească, suntem întotdeauna în control de a alege cum reacționăm și cum ne transformă o experiență, să nu ne mai fie frică de mediocritate, suntem toți fraieri și mediocrii și e ok și să ne gândim mai des că o să murim, cică ne face bine. Cu toate astea, nu aduce argumente științifice, nu citează surse pe bune și nu se folosește decât de experiența lui de viață ca exemplu, cam ca orice altă carte de self-help. De asta nici nu înțeleg de unde vine încântarea pentru cartea asta: e ca oricare alta, doar că are înjurături.

A doua parte se ratează grandios. Tonul devine condescendent, experiența lui de mare gagicar e luată drept sursă de netăgăduit, și finalul e de-a dreptul penibil. Aș putea-o rezuma cam așa: eu la viața mea am fost un puști rebel și am avut multe gagici, zeci de gagici, deci știu clar cum e treaba cu relațiile, ascultați la mine că am o căsnicie foarte fericită și perfectă pentru că am curaj să-i spun nevestei mele ce nasol îi stă după ce a stat câteva ore să se aranjeze. În ultimul capitol devine poetic și descrie în amănunt momentul în care a urcat pe un deal și se uita în gol și a înțepenit de frică de moarte. E greu de spus dacă descrie o tentativă de suicid sau un moment în care a simțit o atracție pentru pericol, cum avem cu toții uneori când suntem la înălțime și nu avem de ce să ne ținem. Dar descrierea e plină de emfază și îl descrie ca pe un moment dramatic, transformativ, greu de luat în serios, ajunge să sune ca un puști răzgâiat care s-a speriat că moare și a avut marea revelație a vieții lui: mai are de trăit. Stilul e unul direct, satiric, ușor de citit și chiar distractiv pe alocuri, ai impresia că un prieten îți spune niște adevăruri care dor dar îți fac bine (ca un supererou panda care se ține după tine și îți strigă o să mori într-o zi și nimănui nu-i pasă că ți-ai prins părul așa), dar destul de megaloman, arogant și delicios de vulgar (aș zice că primul lucru care te atrage la cartea asta e înjurătura de pe copertă - în original The subtle art of not giving a f*ck - și cine a tradus titlul îi face un mare deserviciu). E destul de evident că maniera în care e scrisă e partea cea mai incitantă a cărții și ceea ce a propulsat-o în top-uri, dar e asta destul cât să o facă un best-seller? Eu cred că nu.


De ce să n-o citești?

Nu spune nimic nou. Cel mai probabil știai tot ce are de spus și exemplele sunt de multe ori fie lăudăroase, fie de-a dreptul puerile. Nu are în spate lucrări științifice sau cercetare de orice fel, e doar Mark Manson care îți vorbește despre experiența lui de viață pe un ton arogant și certăreț.


De ce să o citești?

Cauți o carte scurtă și ușoară, de citit în metrou, tramvai sau avion, care să-ți reamintească să mai respiri din când în când, iar Arta subtilă a nepăsării e chiar plăcută în prima parte, și dacă te oprești pe la jumătate, e chiar simpatică și merită. Dar decât s-o duci până la capăt, mai bine citești postarea asta de care s-a folosit ca inspirație pentru carte.


1.5/5

0 afișare

©2019 by n cuvinte pe minut.