©2019 by n cuvinte pe minut.

5 cărți citite în 2019 care sunt nemuritoare

În 2019 am citit vreo 31 de cărți. Am încercat să diversific genurile literare așa că am adăugat multă proză scurtă de care duceam lipsă și am citit o grămadă de autori români contemporani (noua mea feblețe). Anul ăsta mi-ar plăcea să citesc mai multă poezie și mai mulți clasici, am auzit că fac bine la suflet. Dar până la lecturile noului an, am încropit o listă în care am trecut cărțile din 2019 ce mi-au plăcut cel mai mult, m-au impresionat prin poveste, idee și stil și pe care cred că le poți citi oricând chiar dacă li se stinge popularitatea.



Grief is the Thing with Feathers, de Max Porter

O stranie nuvelă în versuri, pe cât de scurtă pe atât de încărcată de semnificații, despre un bărbat și cei doi copii care primesc o vizită de la o cioră gigantică nimită Kra, ce îi ajută să treacă peste moartea soției/mamei. Inspirată de Ted Hughes, cartea are trei părți formate din frânturi de conversații, de amintiri, de situații, un amalgam pe alocuri comic, îndurerat, spontan, ambiguu și totuși cât se poate de clar. Durerea de a pierde pe cineva e o luptă cumplită, continuă, vindecarea tatălui și a băieților e facilitată de cioara gigantică, iar prin vocile fiecărui personaj primim niște întâmplări suprarealiste, lucide când vorbește Kra, tragice când vorbește tatăl și ludice când vorbesc copiii.

Cartea te face să râzi cu lacrimi și să plângi cu zâmbete.

5/5



Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac

Tatiana Țîbuleac are o scriitură puternică, dureroasă, marcantă. A doua ei carte e chiar mai bună decât Vara în care mama a avut ochii verzi, mai matură, deși tema e aceeași: a copilului neiubit, a maturizării premature și luptei cu traumele rămase din copilărie. Aici vocea e a unei fetițe adoptate de o sticlăreasă din Chișinău, care crește fără să-și găsească locul, dornică de a iubi și a fi iubită, într-o comunitate pitorească și memorabilă, cu dureri și neliniști care n-o părăsec nici când pleacă la București și are și ea o fetiță. Prinsă între două lumi, între două limbi (româna și rusa), între trecut și viitor, personajul principal, Lastocika, printr-o voce poetică, înveninată și totuși familiară, te răscolește și rămâne cu tine mult timp.

5/5



The collected stories of Lydia Davis

198 de povestiri, unele de doar câteva propoziții, altele de câteva pagini. Lydia Davis scrie cu o precizie chirurgicală, elimină toate detaliile inutile dintr-o povestire și le distilează până la esență, ceea ce îi dă aerul unei proze poetice și în același timp o face comică, mai ales când întâlnești fraze precum then a series of incidents followed.

De la fragmente rupte din viața cotidiană, care au o profunzime aparte, până la povești scrise la persoana a doua sau care sunt atât de scurte încât ai nevoie de o pauză după ce le citești, pentru că mintea ta vrea să se joace cu toate semnificațiile și scenariile posibile dintre fraze, fiecare poveste e magnetică, te face să vrei să citești încă una și încă una până îți dai seama că le-ai citit pe toate și mai vrei o dată.

Dacă nu sunteți fani proză scurtă, încercați Lydia Davis, o să vă desfete.

5/5



Mori, iubitule!, de Ariana Harwicz

O proaspătă mămică din Franța rurală trece printr-o depresie post-natală. De aici, urmează un roller-coaster emoțional, fantezii erotice sau violente cu un vecin ce are și el un copil, șocantă și viscerală, cartea te face să te simți incomfortabil, distruge orice clișee și prejudecăți pe care le aveai despre ce simte o mamă, dar și despre ce rol are și cum funcționează o familie.

Stilul Arianei Harwicz frige la atingere, te mușcă și te vrăjește, e fascinant și totuși respingător. E greu să-ți dai seama dacă își urăște soțul până la a vrea să-l ucidă sau îl iubește profund și sincer. La fel și copilul căruia nu-i spune niciodată pe nume, îl numește doar copilul. Depresia post-natală dusă până la psihoză, într-o lume care nu e pregătită pentru femei ce nu sunt mame perfecte din secunda în care nasc, fac lucrarea Arianei cu atât mai relevantă, greu de înghițit și importantă.

4.5/5



Mica mea inimă de om singuratic, de Vlad Drăgoi

Cartea e ca un thriller cu o intrigă șocantă și o serie de evenimente surprinzătoare și totuși destul de slabe, prezentate aproape plictisitor, obișnuit. Personajul Vlad, comite din greșeală o crimă odioasă și în loc să anunțe autoritățile, vrea să meargă la mare. Dar pentru nicio secundă nu simți că personajul are intenții rele, doar i se face poftă de un sandwich cu maioneză, are chef să bea o bere pe maul mării și în tot acest timp ne ia și pe noi în mintea lui.

Scrisă sub forma unui flux de conștiință, cu fraze care se lungesc pe pagini întregi aproape, mintea lui Vlad sare din idee în idee, din amintire în amintire, din subiect în subiect, foarte apropiat de cum gândim și noi de fapt.

Încărcată cu o tristețe și o singurătate care se resimt doar voalat, scriitura e aproape poetică, hipnotizantă, cinematografică și totuși foarte intimă.

4.5/5



Mențiuni onorabile:


Să nu râzi :((, de Raluca Feher

Cartea e despre mame și fiice, despre relații, despre cruzimile și răutățile pe care le cauzăm celor pe care îi iubim, despre cât de dificile sunt relațiile din familie, cât din tine e mama ta și cum ajungi să urăști și să iubești în același timp. Scriitura e imprevizibilă și fermecătoare, aș fi subliniat toată cartea. 4/5


Corpul ei și alte desfătări, de Carmen Maria Machado

O colecție de proză scurtă despre feminitate. Cu un realism magic destul de frapant, pe alocuri înfricoșător. Fiecare povestire are o temă care ajută la creearea unei imagini tot mai elaborate a ideii de femeie, de intimitate și de secrete. De la femeia care naște în taină niște pui de lup, până la cea care îi ofertă totul bărbatului și el vrea mai mult, universul Mariei Machado e fermecător și respingător în același timp. 4.5/5

Ce-am pierdut în foc de Mariana Enríquez

O antalogie cu povești de groază în care tema comună sunt oamenii care dispar, făcând trimitere la perioada tumultoasă din Argentina în care guvernul făcea arestări abuzive pe care apoi le ascundea. Unele sunt violente, altele aproape magice, dar fiecare evocă sentimentul de pierdere, neputință, confuzie și revoltă. 4/5


Mi se spune capucin, de Daniil Harms

Daniil Harms îți dă impresia că te ia peste picior, că se joacă de-a sensul și tu ești măscăriciul lui. Fiecare poveste absurdă, cu un umor de banc sec, cară în spate însă o tristețe și un sentiment de deznădejde foarte puternice.

Totul e amuzant până îți dai seama că de fapt e o tragedie, ca un reversed Joker. 4/5


Vremea Mînzului Sec de Cristian Tudor Popescu

Așa cum nu mă așteptam să-l descopăr vreodată pe CTP, cu aceeași voce care mușcă și înțeapă, dar cu un caracter suprinzător de livresc, cartea urmărește chinurile unui tânăr în anii '80 care simte că își ratează viața. Scrisă cu mult umor, dar și cu valențe nihiliste, ironică și totuși prea serioasă, postmodernă și cu un realism istoric surprinzător. 4/5

15 afișare